STAGIUNEA 2002 - 2003 (reluare în Stagiunea 2005 - 2006)

ÎNDRĂGOSTIŢII DIN ANCONA

Adaptare de Vajda Katalin după Valló Peter

Traducerea: Radu Sas-Marinescu

Pregătire muzicală: Annamaria Manfredi

Coregrafia: Gabriela Tănase

Decoruri şi costume: Maria Gheorghiade

Regia artistică: Andrei Mihalache

Distribuţia:

Tomao Nicomaco - Radu Sas/Cristian Dan

Lucia  - Dana Moisuc

Luigi - Ciprian Vultur

Drucilla - Anca Similar

Lucrezio - Vasile Blaga

Vitoria - Paula Chirilă/Alina Negrău

Dorina - Gabriela Dorgai

Agnese - Adriana Vaida

Giovanni - Adrian Matioc/Cristian Dan/Cosmin Brehuță

Nevoia de rîs

Ne mîncăm toate zilele şi posturile de peste an, ne legăm cu cîte-o funie dulce de piciorul zilei cu ghinion. Dar, aşa într-o zi îţi vine să cauţi doi prieteni, şi să mîngîi peretele lumii pictat cu dramaturgi, actori, lăutari poleiţi. Ăştia, da oameni! Teatrul este un prieten lipsit de scrupule. E o icoană făcătoare de fericire? Cred că acum, cînd aşteptăm, zilnic, ca orele să aibă culoarea pîinii rumene sau să gustăm mierea salcîmilor rătăciţi într-o floare rară, ne e dor de un rîs sănătos. Aşa, ajungem la teatru... Nu doar capodopere shakespeare-ne, nu doar teatru-exprimental, teatru-atelier, ci pur şi simplu o comedie la care să rîdem din toţi bojocii. O comedie bună, un cîntec, (fie el şi retro) rostit cu poftă, te face să uiţi că ai fost ferecat cu întîmplări urîte cale de-o săptămînă. Nu mă lasă inima să fiu de altă părere: prin teatru îţi încarci bateriile pentru o bună bucată de vreme. Mi-e milă de prietenii ce-mi spun: „Oho, Doamne, n-am mai fost la teatru de...12 ani. Ce mai? Din liceu... Ştiu. Cînd avem cearcăne de sidef, în goana după bani, cînd sîmbăta şi duminica alergăm după pepeni struguri copţi, nu mai avem timp de-o carte, de un concert sau de-o piesă de teatru… Păcat, zic actorii şi se bucură de aplauze, ca de un sărut furat.

Şi totuşi. Nevoia de zîmbet sincer sau de rîs sănătos e ca o cupă cu nectar. În această seară, actorii ne-o oferă pe tavă de argint, îmbrăcată în cîntec, dans şi replici pline de umor. După spectacol, o bună bucată de vreme veţi simţi că viaţa asta nici nu e chiar atît de păguboasă. Păcăleală? Nu ştiu. Dar există o nevoie de rîs, ca să fim mai sănătoşi, măcar pînă la următorul spectacol, care, poate, va fi o dramă. Ne vom înnoda sufletul cu două întrebări şi vom spune că avem nevoie şi de plîns. Care-i problema? Simbolul teatrului constă din două măşti: una rîde una plînge.

loan Gavrilaş