”Tără(z)boi”

Directorul artistic al secţiei române a Teatrului de Nord, Ovidiu Caiţa, şi-a rezervat onoarea de a regiza textul care avea să fie declarat câştigător de către juriul concursului Focus Drama Ro. Şi a avut norocul să dea peste un text care, decolând mult dincolo de tema destul de vagă anunţată în concurs, se înalţă în zona marilor meditaţii despre război şi pace. O temă străveche, însă mereu relevantă.

Scenaristă de film şi profesoară la academii de teatru din Chişinău, Mariana Starciuc scrie cu forţă, cu empatie, cu suflu poetic, despre un război uitat şi absurd: conflictul din Transnistria de după declararea independenţei Republicii Moldova, în 1992. E o piesă care, la cum se prezintă acum contextul politic în ţara autoarei, e greu de crezut că se va vedea curând acolo. A fost nevoie de o călătorie “în celălalt capăt al spaţiului românesc” (după cum se exprimă chiar Mariana) pentru ca piesa să devină spectacol.

Când în norod se umflă rânza

Aşadar, Uniunea Sovietică tocmai s-a destrămat. Căutându-şi identitatea, moldovenii îşi proclamă independenţa şi trec la grafia latină, recunoscând că limba lor e, în fond şi la urma urmei, cea română, cu rusismele de rigoare cu tot. La malul Nistrului, familia unui pădurar care răspunde şi de o zonă de dincolo de râu intră în frenezia războinică atunci când lucrurile se precipită între etnicii români şi cei ruşi. Masa de săteni, destul de amorfă şi indolentă, devine, încet-încet, un monstru cu colţii tot mai tăioşi, în timp ce dincolo sosesc mercenari momiţi dintre condamnaţii de drept comun, carne de tun în războiul Kremlinului pentru influenţă în zonă.

Tărăboiul ăsta cu arme şi cu moarte scoate oamenii din mecanica socială şi arată ce poate fiecare, demonstrează că ăia răi pot fi buni şi ăia buni pot fi răi, explorează ciocnirile egoismelor personale şi colective, umanismul şi dezumanizarea, felul în care, vorba unui cântec din acele vremuri, lupta se duce de fapt în capul fiecăruia (vă mai amintiţi “Zombie”?). Autoarea driblează la milimetru ispita alunecării în melodramă (relaţia dintre Ana, tânăra moldoveancă, şi Stiopa, rusul bun la inimă, rămâne într-un final doar în parametrii simplei omenii) şi cea a hiperdramatizării morţii. Rezultă un text foarte bine calibrat, cu planuri largi ale mişcărilor istoriei şi planuri strânse pe soarta indivizilor. Cam ca în opera lui Tolstoi, am zice noi, căci moldovenii n-au de ce să se dezică de marea cultură rusă, cu toate greutăţile trăite sau resimţite.

Un spectacol bine gradat

Mărturisim că am găsit obositoare prima jumătate de oră a spectacolului, plină cum este de momente de mişcare sincronă puse parcă prea deliberat în scenă de regizor şi coordonate de experta trupei în materie, Roxana Fânaţă. Dar pe măsură ce timpul trecea şi spectacolul dospea în faţa ochilor publicului, sensul acestor automatisme s-a desluşit. Spectacolul merge încet, dar sigur, de la mecanismul colectiv, de turmă, la vârfurile individuale din momentul culminant al conflictului şi, în cele din urmă, la destrămarea totală a impecabilei maşinării care părea să fie obştea sătească la început. Când traficul de bunuri şi oameni devine normă, cum ni se spune că e în Transnistria până în ziua de azi, fiecare se descurcă pe cât îl duce capul. Fără să uite: e imposibil să uiţi aşa un cataclism.

Decorul auster, dominat de o pantă în vârful căruia se suie mereu personajul dominant al stării de spirit a momentului, amenajat de Anda Popa, lasă loc actorilor să se dezlănţuie. Reţinem frumoasa prestaţie a lui Cătălin Mareş în rolul proscrisului rus, etalând un tip masculin aproape ideal, cu sentimentele şi raţiunea în echilibru, conştient şi gata să facă mereu ce trebuie. Alexandra Odoroagă compune frumos figura unei mame mereu îngrijorate, iar Crina Andriucă evocă dureroasa ieşire a fetei din anii naivităţii. Romul Moruţan este impunător ca lider al comunităţii sale, dezarmat însă de sfada femeilor, iar Adriana Vaida ne duce în arhetipul femeii bocitoare din vechime. Andrei Gîjulete debutează cu o scenă intensă, care promite mult pentru viitor. Evoluează bine şi Raluca Mara, Roxana Fânaţă, Ciprian Vultur, Ioana Cheregi, Anca Dogaru, Stelian Roşian.

E un spectacol de văzut şi meditat. Parcă acestui text, eventual lărgit, i-ar sta bine în haină cinematografică, dacă s-ar găsi (unde?) finanţarea cuvenită.