„Shakespeare se scrie cum îmi place mie” – cronică de teatru de Mariana Ciolan

10 mai 2025

Revista Leviathan

https://leviathan.ro/shakespeare-se-scrie-cum-imi-place-mie-cronica-de-teatru-de-mariana-ciolan/ 

Noua producție a trupei „Mihai Raicu” de la Teatrul de Nord din Satu Mare intitulată Cum se scrie Shakespeare?, cu un preludiu interactiv „dirijat”, în sensul că aceia care dau replicile din public sunt chiar o parte dintre actori așezați în fotolii (fapt ce ne avertizează că pe scenă vor urca problemele noastre de aici și de acum), este un demers artistic antrenant, dinamic, șfichiuitor… Premiera a avut loc la începutul primăverii, pe un text de Raluca Cîrciumaru (debut dramaturgic pe scenă), în regia Letei Popescu, aflată la prima sa montare în Satu Mare și care, conform propriilor spuse, este aceea care a avut ideea scenariului. Nu a mai scris ea însăși, cum s-a întâmplat cu remarcabile rezultate nu o dată, ci a lansat provocarea tinerei autoare, cunoscută mai ales ca remarcabil teatrolog și jurnalist. Și, firește, trupei al cărei răspuns bun este mai mult decât evident prin energia specială cu care ne-a încântat. Prevalându-se de figura dramaturgului nepereche, spectacolul ne poartă prin viața privată și socială a lui Shakespeare, printre cunoscuți eroi și cele mai jucate piese de teatru ale bardului de la Stratford. Dacă gândul vă duce cumva spre acea farsă solicitantă pentru măiestia interpretativă produsă de trei actori americani, WLM ȘKSPR Opere complete, văzută cu mulți ani în urmă la Teatrul „Nottara” și apoi pe alte scene românești, putem spune că spectacolul sătmărean are cumva în comun cu acel amuzant compendiu al întregului repertoriu shakespearian ideea de SOS cultural. Pentru a vorbi însă despre noi, pe „plaiuri mioritice” contemporane.

Vom fi conduși într-un periplu sinuos, dar plin de farmec comic în ambientul unei „școli de reabilitare William Shakespeare”, un creuzet metaforic pentru a pune problema culturii în zilele noastre. Bizara instituție școlară face ca distorsionările și reinterpretările actuale legate de operă și de genialul ei autor devenite aici sinonime cu însăși cultura, raportate la realitatea noastră cotidiană, să ajungă a desena un tablou emblematic pentru o stare de fapt lesne de constatat de noi toți pe propria piele, cum s-ar zice, ori în jurnalele de știri cotidiene. Referirile și trimiterile la narativele abundente azi, țesute în baza corectitudinii politice în jurul dramaturgiei shakespeariene și a autorului ei, despre discriminare de natură rasială ori sexuală, despre feminism și machism, misoginism, antisemitism etc., dau ocazia derulării pe scenă, într-o cheie comică uneori mai temperată, alteori dezlănțuită, a unei paradigme ce definește și domină relațiile din societatea noastră unde încap bine tolerate și chiar căutate oportunismul și carierismul, unde incompetența ridicată la rang de virtute, favoritismul și complacerea în mediocritate ne scaldă din abundență, unde spiritul discreționar face ravagii și înfloresc idei din sfera naționalismului dus la extrem  ș.a.m.d.  Dacă, în acești parametri, nu mai știm cine este Shakespeare cel adevărat în valorile lui definitorii, ar mai avea oare sens să ne tulburăm cum se scrie numele lui? Rămas, pare-se, de altfel, în vreo șase forme autografe. Așa că „Shakespeare se scrie cum vrem noi”, se scandează nonșalant de pe scenă.

De-a lungul celor două ore ale reprezentației, asistăm la confruntarea neobosită dintre două tabere, numite fără înconjur „corul deștepților” și „corul proștilor”, antagonism cu o semantică plurivalentă pentru lumea în care trăim și mentalitățile care o modelează. Primii sunt cei care „știu tot”, cadre didactice care mai de care mai titrat, mai „prof. univ. dr.”, mai „prof. univ. dr. habil”, mai pedant ori mai ridicol, fiecare, în hainele fistichii și viu colorate, cu ticurile lui verbale și mentale, grăitoare pentru un cuprinzător spectru uman, dar și ca referințe la slăbiciunile și vulnerabilitățile sistemului educațional, amănunțit și delicios focusate. Numele lor în sine sunt edificatoare. Frau (portretizată de Ioana Cheregi) este energică, ba chiar vulcanică uneori, exigentă și autoritară fără reținere, în timp ce Miss (sub chipul suav al Alinei Negrău) apare ca un personaj care caută să fie mereu elocvent, mai îngăduitor cu elevii („iepurașilor, drăgălașilor”), dar și cu noi („publicuțul”), iar Mister (creat de Ciprian Vultur) este un domn corect, riguros, încercând fără mare izbândă să afișeze o natură mai echilibrată. Li se alătură paradoxala  Madame (Vlad Mureșan), în timp ce șoferul incognito printre profesori, cel care în mod fraudulos își va procura finalmente un rang didactic, numit de-a dreptul Impostorul, este un alt reușit travesti datorat lui Bianco Erdei. O adevărată explozie de teme legate de diplome și plagiate, destituiri, desființări și comasări de instituții, programe și balanțe educaționale aduce cu sine apariția, ca o „Cruela De Vil” înfășurată într-o blană largă, a celei care care afirmă cu aplomb „eu nu sunt să știu, eu sunt să inspectez”, adică Inspectoarea, portretizată într-un veritabil recital paroxistic de către Raluca Mara. De cealaltă parte, odată ce au devenit cursanți, uniformizați prin costumașele lor infantile, bleu ciel cu cravată oranj, se află cei despre care primii zic „nu au nevoie de Shakespeare, ci de abecedare”, iar ei înșiși, la rândul lor, acest „cor al proștilor”, pun degetul pe rană și reproșează: „Ne faceți proști pentru că nu ați știut să ne faceți deștepți”. Cu mai blândă sau mai apăsată ironie, în scene bine ritmate în succesiunea lor, ei ne sunt înfățișați în chinuită, derizorie și ridicolă strădanie pe calea educației, tot sub nume generice –  Consilierul județean (Cătălin Mareș) dornic să-și completeze studiile „ca să învețe să vândă gogoși”,  Fotbalisul (Andrei Stan) îndemnat și el să-și ridice nivelul, acum vorbesc cu el.

Prin Cabiniera (Carmen Frățilă) și Șoferul de teatru (Sergiu Tăbăcaru) suntem conectați cu ironie gingașă și la unele neajunsuri din viața Thaliei. Prezențele Soției (Andreea Mocan) și a Activistei (Anette Marka) aduc două chipuri distincte ale feminismului. Tema recurentă, cu multiple și incitante fațete în piesele regizate/(re)scrise de Leta Popescu, este apoi cumva completată și contrapunctată  prin figura mai complex dezvoltată a Cătălinei (Roxana Fânață), tânăra care nu știe dacă să devină gimnastă ori traducătoarea operei maestrului. Dilemă din care o va scoate însuși Shakespeare (Andrei Gâjulete) într-un dialog tușant, plin de delicatețe și romantism, una dintre scenele pe îndelete desfășurate, în care cei doi interpreți dau din nou măsura profundului instinct actoricesc ce le este propriu.

Vitalitatea spectacolului vine din transpunerea foarte mișcată a acestei scriituri cu zigzagarea necontenită a unghiului de vedere, cu încrucișarea aproape năucitoare a chestiunilor puse pe tapet. Frazele nervos tăiate, aproape axiomatice uneori, sunt traduse, sub privirea mereu atentă și generoasă a regizoarei, în replicile actorilor susținute printr-o poftă pilduitoare de joc, mereu între caricaturizare usturătoare și blândă ironie. Satira nu se face cu barda, ci prin incizie bine calculată. Își aduc amprenta de  vivacitate toate elementele constitutive ale acestui demers artistic, o evidentă reușită „de echipă”. De la muzica sugestivă a lui Vlad Giurge, la mișcarea scenică inspirată (Cătălin Filip) asumată prin buna expresivitate corporală a interpreților, unii cu state de  performanță ca „dansactori” ai lui Gigi Căciuleanu din La vie en rose, provocați foarte recent și de tânăra coregrafă-regizoare Tünde Baczó pentru o premieră muzical-coregrafică după Moartea lui Ivan Ilici, programată pentru mijlocul lui mai 2025.  Spațiul de joc creat de Bogdan Spătaru este și el dinamic, așa cum o sursă de vioiciune și de hazlie caracterizare sunt costumele multicolore. În prim-plan este acea spânzurătoare bună odinioară (și poate chiar azi ?!), iar acționarea turnantei ne poartă lin fie spre sala de curs unde nu se învață mai nimic, iar în unele momente dascăli și discipoli par la fel de derutați și depășiți de situație, fie către un decor potrivit temelor shakespeariene abordate în originalul, ca să nu zicem haoticul și ineficientul proces educativ. Spre a se concentra deopotrivă în acel nucleu unde aflăm și tribulațiile lui Shakespeare cel tânăr și năbădăios, dar și îndemnurile exortative ale versiunii lui mai radicale, din epilog, un Shakespeare matur preocupat de tragediile lumii, întrupat de Romul Moruțan. Am simțit pe alocuri câteva lungimi care probabil se vor estompa pe măsura rulării spectacolului. Un spectacol care creează acea bună dispoziție propice și amuzamentului de bun gust și receptării gravității problemei înfățișate. „Suntem într-un moment în care trebuie să ne întoarcem la bază, la școală, la educație. Pentru că simt că ceea ce se întâmplă în contextul social-politic  este din lipsa unui sistem de educație bun. Și atunci, spectacolul nostru devine un strigăt de salvare a sistemului de educație” – zice Leta Popescu într-un interviu. Un strigăt destul de catifelat. Dar cu fermitate emis.

În contextul preocupării constante pentru un repertoriu echilibrat, trupa „Mihai Raicu” de la Teatrul de Nord condusă de Ovidiu Caiță acordă un loc de binemeritat atât consacrațiilor dramaturgiei românești (după cum stau mărturie bunăoară, ca să dau doar exemple recente, spectacolele în regia lui Andrei Mihalache cu Jocul de-a vacanța, de Mihail Sebastian, lansat la începutul anului, Domnișoara Nastasia și Maidanul cu dragoste prezentate la aniversarea de anul trecut, la 55 de ani de existență a trupei, pusă sub semnul omagierii lui G.M. Zamfirescu), cât și, deopotrivă, textelor scrise în zilele noastre. Cred că se poate observa, de asemenea, chiar privilegierea cu caracter programatic s-ar putea spune a unor spectacole cu trimitere fără echivoc și mult curaj asumat către lumea noastră. Și numesc alături de recenta premieră, producții precum Falsatff, de Daniel Oltean după Shakespeare (regie Ovidiu Caița), Nuntă în Oaș, de Anca Muntean  (regie Cristian Ban), Petru sau zece fără un sfert, de Ioana Dajbog (regie Tudor Dreve). Și nu doar acestea.

Arhiva rubricii Cronica de teatru