STAGIUNEA 2004 - 2005
Sala Studio

COTELE APELOR DUNĂRII de Cornel Udrea

Regia artistică: Andrei Mihalache

Scenografia: Alexandru Radu

Data premierei: 12 martie 2005

Distribuţia:

Genoveva Ionescu – pensionară, văduvă - Livia Ungureanu

Tiberiu Borcan – funcţionar la primărie, ginerele Genovevei - Radu Botar

Cerasela Borcan – asist. medicală disponibilizată, soţia lui Tiberiu - Carmen FrăţilăCoco – producător de televiziune – Ovidiu Popa/Ciprian Vultur
 

Sufleur – Viorica Botar
Regie tehnică – Dorel Iurcencu
Sonorizare – Robert Costea
Lumini – Mihai Zima, Ioan Dindiligan

Cînd am citi prima oară „Cotele...” m-am gîndit disperat că Udrea şi-a pierdut umorul şi mai dispare unul dintre puţinii scriitori ironici care ştiu de glumă.

Apoi m-am hotărît totuşi să montez spectacolul, amintindu-mi că am văzut adesea indivizi zîmbind pe sub mustaţă la înmormîntări, pîrîţi rînjind în hohote la pronunţarea propriului divorţ, cetăţeni tăvălindu-se cu sughiţuri de bucurie cînd vreo rudă e demolată de eşec; în general, o mulţime de oameni care aşteaptă încrîncenaţi, încruntaţi, cu sufletele zgîrcite să rîdă – neapărat – „la urmă”.

În fine, am descoperit cu surprindere în „Cotele apelor Dunării” un Cornel Udrea nou, care trece elegant de la băşcălia cu studii superioare, de la şotia profesionistă, de la egoismul academic al autoironiei, la farmecul discret al altruismului de a lăcrima în zaţul, zgura şi drojdia sufletului omenesc pînă cînd va urni corabia fiecăruia dintre noi, măcar pe apa sîmbetei...

Post scriptum:

Oameni buni, băgaţi de seamă – unul din puţinele gesturi care ne despart de animale – rîsul – devine, din păcate, din ce în ce mai tragic !

Andrei Mihalache

Cornel Udrea sau „Să rîzi din dragoste de viaţă” 

Cred că lui Cornel Udrea nu i-au plăcut scaieţii de pe izlaz şi, atunci, s-a apucat să culeagă ghimpi din familia pelinului. Ne luminează sufletul cu un rîs dulce – amar, spunîndu-ne că şi ăsta îl avem pe lume.

Nu poartă ghinionul în dreptul inimilor noastre! Cînd l-am cunoscut era dirijorul unui cinematograf de „Artă”, după nişte marşuri întrerupte pe scările celor „mari”. A rămas pe o urmă de încredere şi de aceea toţi îl iubesc. Rămîne sub petalele morii la care ne-ar place să ne măcinăm boabele alea, pe care ni le-au mîncat nişte măgari dresaţi.

Dacă astăzi muşcăm zăbala, Udrea ne spune că s-ar putea să urcăm pe dealul zorilor, chiar dacă e în bătaia puştii. (Dealul, nu Cornel Udrea).

 Ioan Gavrilaş