STAGIUNEA 2003 - 2004

ANTIGONA după Sofocle

Regia: Gelu Badea

Scenografia: Vioara Bara

Data premierei: 14 decembrie 2003

Distribuţia:

Antigona - Dana Moisuc

Creon - Marian Negrescu

Euridice - Adriana Vaida

Hemon - Sorin Miron

Tiresias - Ştefan Mareş/Valeriu Doran

Ismena - Ioana Gliguţa

Corifeul - Radu Botar

Atena - Livia Ungureanu

Afrodita - Viorica Suciu

Zeus - Ion Tifor

Dyonisos - Marcel Mirea

Hades - Radu Botar

Corul:  Adriana Schvartzkopf,  Mihaela Andreica, Ileana Berci, Daniel Bura, Ciprian Cosma, Romina Gava, Florin Gherasim, Renata Heidel, Ornela Nicoară, Bianca Rus, Alexandra Sava, Alina Sălăjan, Florentina Silaghi, Sergiu Tăbăcaru, Diana Turtureanu, Mirela Ţermure
 

Sufleur –  Aurica Bede
Sonorizare –  Robert Costea
Lumini –  Mihai Zima
Regia tehnică –  Dorel Iurcencu 

Tragismul Antigonei 

Tragismul din „Antigona” se datoreşte în mare parte imposibilităţii de comunicare între eroi. Solitudinea e partea fiecăruia şi nu doi gîndesc la fel, pe acelaşi nivel de existenţă. De aceea eroul e purtat, încoace şi încolo, de părerea unuia şi a altuia.

Cînd Antigona nu mai are pe cine aştepta – nu mai are cu cine comunica. Implicată în numeroasele relaţii de familie, ea nu mai seamănă cu cei din jur, pentru că trăieşte pe alt nivel de cunoaştere. Şi în acest caz, biografia anterioară condiţionează personajul, la Sofocle- ca la cei mai mari dramaturgi ai lumii.

Ca participantă la cea mai sfîşietoare tragedie a destinului pa care a cunoscut-o Antichitatea, ea a învăţat din suferinţa tatălui care sunt, cu adevărat, relaţiile între puterile lumii şi care sunt valorile reale. În această lumină tălmăceşte înţelepţita fată întîmplările neamului din care se trage şi care a trecut prin vicisitudine, ca prin elementul său firesc:

            ...”Şi n-au fost dureri,

            Năpaste, înjosiri, şi nici ruşini n-au fost

            Ce-asupră-ne să nu fi năpădit”. 

Cu această tragedie sofocleană, ni se pare că se deschide în viziunea poeţilor tragici ai Eladei o nouă etapă. A fost o vreme cînd numai zeul se jertfea, ca un ştiutor ce era, aşa cum se întîmpla la Eschil; la care se deosebeau atît de mult tragediile celor de sus, ca de pildă , trilogia „Prometeu”, de tragediile oamenilor supuşi unui destin iraţional, orb.Cu „Antigona” intrăm într-o etapă post- prometeică, în care oamenii învaţă să se jertfească ei înşişi pentru nişte valori superioare, aşa încît echilibrul răsturnat de nebunia şi neştiinţa altora să se restabilească prin moartea lor. Corul spune:

 „Pe morţi a-i cinsti este faptă smerită.

Dar cîrmuitorul nu rabdă

Să-i calci o poruncă. Ori, firea-ţi trufaşă

Te-a dus la pierzare