
de A. Herz













STAGIUNEA 2001 - 2002
ÎNCURCĂ LUME de A. Herz
Regia artistică: Andrei Mihalache
Scenografia: Alexandru Radu
Data premierei: 14 octombrie 2001
Distribuţia:
Emil Strîmbuleanu - Ştefan Mareş
Bungrăzescu - Vasile Blaga
Matei Pintenaru - Marcel Mirea
Didina Strîmbuleanu - Rora Demeter
Olga - Carmen Frăţilă
Sufleur - Lucia Racşan
Sonorizare - Robert Costea
Lumini - Mihai Zima şi loan Dindiligan
Regia tehnică - Ritta Szabo
Stimaţi spectatori,
Deschidem astă seară prima stagiune a mileniului III, despre care cineva - care-şi putea permite - afirma că "va fi religios sau deloc", cu o comedie bulevardieră interbelică. Cu o glumă. Criticii atenţi vor întreba unde este marele repertoriu ? Unde sunt dramaturgii contemporani ? Răspundem: nu-i ignorăm; nu-i i-am uitat - dar nu ne putem apropia de pretenţiile lor materiale din cauză de lipsă. Şi totuşi, în timp ce Brodway-ul este în prag de faliment, pe strada Horea 3-5 încă e linişte. Nici un terorist cultural n-a dărâmat clădirea centenară, ba, mai mult, vă primim în casă nouă, unde - dacă am putea - zău !, nu v-am lua nici un ban.
Mileniul III va fi religios ? Sau va aparţine unei singure religii ? Pînă vom afla răspunsul, încercăm, ca nişte adevăraţi fanatici, să vă convertim la religia noastră - TEATRUL.
Slujba la care veţi asista este o vecernie a rîsului. O liturghie a bunei dispoziţii. N-are rost să ne ascundem: este o minciună acceptată de ambele părţi. Dumneavoastră să rîdeţi. Noi să Ne rîdem. Pentru că nu ne putem plînge în faţa dumneavoastră. Nu sade bine!
Andrei Mihalache
De-ale rîsu-plînsului
Mult prea respectabilii gînditori mă dau peste cap. Vine Gracian şi-mi spune, în anul de graţie 2001: „Cine rîde de orice e un prost tot atît de mare ca şi acela care se întristează de la orice". Zic, nu-i chiar aşa şi mă duc la Noul Testament. Deschid la Luca (6,25) şi ce citesc? „Vai vouă care rîdeţi acum, pentru că veţi jăli şi veţi plînge".
Doamne, ce-i viaţa asta? Numai de-a rîsu-plînsului? Atunci, în ceea ce mă priveşte, ţin cu la Bruyere, care e mai franc: „Trebuie să rîdem înainte de a fi fericiţi, de teamă să nu murim fără a fi rîs". Zice dînsul ceva, dar cine bate la poarta teatrului? O! domnul Murphy...
- Auzi băiatu`? „Zîmbeşte. Mîine va fi mai rău!", zice dînsul, lăsîn-du-mi în braţe un volumaş cu titlul celor spuse mai sus, burduşit cu rîsete în lacrimi.
Bineînţeles că-mi dau seama precum că rîsul şi plînsul (afecţiunile în cauză) pot să ducă la boala incurabilă, de care nu te mai vindeci, cale de ş`pe mii de abonamente pentru o boală care se numeşte TEATRU.
Bine aţi venit, doamnelor şi domnilor! Ocupaţi-vă locurile şi rămîneţi în spaţiul teatrului care, nu ştiu cum se face, dar diluează viata zi-cu-zi. Crederi că dacă rîdeti - este necuviinţă? Crederi că dacă plîngeţi, într-o lojă, e jenant? Nu!
Păi, ce-i viaţa asta? Nu o viaţă a rîsu-plînsului? Atunci, în ceea ce mă priveşte, ţin cu La Bruyere.
Aşteptaţi, pe scenă, albine de aur? Un zîmbet muribundesc? Credeţi că rîsul supraactivează? Credeţi că drama vă pune în oglindă, văzîndu-vă tridimensional? Nu. E doar un joc frumos de-a rîsu-plînsului.
Ioan Gavrilas