Bilete online
SCAUNELE
de Eugen Ionesco



SCAUNELE

de Eugen Ionesco

vezi tot programul


Imagini

STAGIUNEA 2002 - 2003

SCAUNELE de Eugen Ionesco
 

Teatrul de Nord Satu Mare în coproducţie cu Teatrul Naţional Cluj Napoca

Premiera 15 septembrie 2002

Premiera clujeană - 20 aprilie 2002, după 50 ani de la premiera absolută
 

Traducerea: Dan C. Mihăilescu

Regia artistică: Andrei Mihalache

Scenografia: Alexandru Radu

Coregrafia: Gabriela Tănase

Distribuţia:

Bătrâna - Cristina Pardanschi

Bătrânul - Cornel Răileanu

Oratorul - Cristian Dan 

Sufleur Lucia Răcşan

Lumini Mihai Zima

Ilustraţia muzicală şi sonorizare Robert Costea

Regia tehnică Ritta Szabo 

 

De la Moise la lonesco                                 

Adresîndu-se primului regizor al piesei Scaunele, lonesco a precizat că tema farsei sale tragice "nu este mesajul, nici eşecurile în viaţă, nici dezastrul moral al bătrînilor, ci, într-adevăr, scaunele, adică absenţa persoanelor, absenţa împăratului, absenţa lui Dumnezeu, absenţa materiei, irealitatea lumii, vidul metafizic". De cincizeci de ani de cînd a avut loc premiera absolută - 22 aprilie 1952 - vraja scaunelor goale a rămas la fel de puternică şi comentatorii, fascinaţi, vorbesc întruna despre vacuitatea lumii şi golul fiinţei, dezvăluite în piesă. În fond, comentatorii au intrat într-o fundătură, intrucît nu reuşesc decît să facă variaţiuni în jurul explicaţiei prime oferite de către dramaturg. Or, mai tîrziu realizînd, din Scaunele, împreună cu Maurice Béjart şi cu ce doi actori-balerini, acel "vis în patru" coregrafic lonesco mărturiseşte un lucru surprinzător. Anume că Scaunele este "o piesă pe care am scris-o de mult şi nu mai ştiu exact ce-am vrut să spun în ea". Nu trebuie deloc să luăm spusele Iul lonesco ca pe simplă poantă. Ci ca pe expresia unei intuiţii fulgerătoare, rămasă ea însăşi încifrată, în egală măsură şi pentru dramaturg, şi pentru noi, prin formularea sa paradoxală: în timp ce scria piesa, ştia ce vrea să spună; acum, după ce a terminat-o, a "uitat" ce-a vrut să spună. Scriind Scaunele, lonesco a ştiut fără să ştie despre ce scrie. De aici şi impresia pe care o are că, pe măsură ce scrie, "uită" despre ce scrie. Cu alte cuvinte, în această piesă, n-a vorbit lonesco ca individ conştient, ci, în el, a vorbit, încifrat, incoştientul său creator. Sau, altfel spus, aici, el a avut un moment privilegiat de har: un har transpersonal, care a coborît în scriitor şi s-a revelat în scrisul său, chiar fără ca scriitorul să aibă cunoştinţă de acest fapt. De unde şi senzaţia lui că a "uitat" ce-a vrut să spună. De unde, însă, şi măreţia reală a acestei piese.

Tot în legătură cu această piesă, lonesco observa că a vrut să arate în ea că lumea este o iluzie, dar o iluzie "fondată pe o realitate superioară" pe care ne chinuim s-o descoperim. Ca să aflăm cîte ceva despre această realitate superioară pe care e întemeiată iluzoria noastră lume profană trebuie însă, după părerea mea, să scăpăm de fascinaţia scaunelor goale. Cu alte cuvinte, să căutăm un alt termen de referinţă. Nu trebuie să ne lăsăm duşi numai de explicaţia raţională a lui lonesco, posterioară scrierii piesei. Ci să ţinem seama şi de ceea ce el a "uitat" că a spus în piesă. Or, asta se leagă tocmai de ceea ce el neagă, ulterior, că ar putea fi tema piesei şi, anume, mesajul. Fie că acceptăm ori că nu acceptăm evidenţa, în Scaunele avem de a face cu un Bătrîn, care, într-un timp apocaliptic, de criză, are un mesaj ce se adresează "dumneavoastră, domnilor şi doamnelor şi dragi prieteni, care reprezentaţi resturile omenirii". Ce este purtătorul de mesaj ? Un profet. După cum profetul este un purtător de mesaj. Dar Bătrînul e un profet de tip social: unui care nu are îndemînarea de a vorbi, după cum o mărturiseşte de mai multe ori în piesă: "Vai, mi-e atît de greu să mă exprim, n-am uşurinţa vorbirii". De aceea, acest profet - care n-are talentul de a se adresa mulţimii -apelează la un intermediar, adică la un Orator. Aparent, avem aici o situaţie tipică de teatru al deriziunii. În realitate, aici avem acel moment de har transpersonal coborît deasupra scriitorului. Căci, fără să-şi dea seama, "uitînd", lonesco reanimă aici un arhetip sacru, unul pe care se întemeiază Vechiul Testament. Şi astfel, dintr-o dată, ne dăm seama de condiţia mozaică a profetului din Scaunele. Bătrînul este, de fapt, o copie modernă a Iui Moise. Fiindcă Moise, purtătorul de mesaj, este chiar acel profet originar care, în mod paradoxal, n-are uşurinţa de a vorbi mulţimii: "Şi Moise a zis Domnului: «Ah! Doamne, eu nu sînt un om cu vorbirea uşoară; căci sînt greoi la vorbă şi greoi la limbă»" (Exodul 4,10-12). De aceea, Moise însuşi apelează la un intermediar, fratele său Aron cel care "grăieşte cu îndemînare" şi care devine "oratorul" său. Fapt ce se petrece în prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu.

Sensul profund al farsei tragice a lui lonesco trebuie descifrat, aşadar, printr-o grilă biblică. Profetul îşi transmite mesajul prin mijlocirea Oratorului, în prezenţa "împăratului veşnic". Nu putem fi, totuşi, siguri dacă Dumnezeu e prezent sau nu. Dacă este absent, mesajul e mut, căci ne aflăm în vid metafizic. Dacă e prezent, mesajul e tot mut: căci, în prezenţa Iui Dumnezeu, încetează şi gîndirea, şi cuvîntul.

Profesor Ion Vartic 

Director general Teatrul Naţional Cluj Napoca

Bilete online

REGIA

SCENOGRAFIA

COREGRAFA

FOȘTI ANGAJAȚI ȘI COLABORATORI
Cristian Dan
Oratorul
Ritta Szabo
regia tehnică


Parteneri media
   
Abonare la Newsletter
Abonare

Creeat de Altersoft