
adaptare de Vajda Katalin, după Valló Péter











STAGIUNEA 2002 - 2003 (reluare în Stagiunea 2005 - 2006)
ÎNDRĂGOSTIŢII DIN ANCONA
Adaptare de Vajda Katalin după Valló Peter
Traducerea: Radu Sas-Marinescu
Pregătire muzicală: Annamaria Manfredi
Coregrafia: Gabriela Tănase
Decoruri şi costume: Maria Gheorghiade
Regia artistică: Andrei Mihalache
Distribuţia:
Tomao Nicomaco - Radu Sas/Cristian Dan
Lucia - Dana Moisuc
Luigi - Ciprian Vultur
Drucilla - Anca Similar
Lucrezio - Vasile Blaga
Vitoria - Paula Chirilă/Alina Negrău
Dorina - Gabriela Dorgai
Agnese - Adriana Vaida
Giovanni - Adrian Matioc/Cristian Dan/Cosmin Brehuță
Nevoia de rîs
Ne mîncăm toate zilele şi posturile de peste an, ne legăm cu cîte-o funie dulce de piciorul zilei cu ghinion. Dar, aşa într-o zi îţi vine să cauţi doi prieteni, şi să mîngîi peretele lumii pictat cu dramaturgi, actori, lăutari poleiţi. Ăştia, da oameni! Teatrul este un prieten lipsit de scrupule. E o icoană făcătoare de fericire? Cred că acum, cînd aşteptăm, zilnic, ca orele să aibă culoarea pîinii rumene sau să gustăm mierea salcîmilor rătăciţi într-o floare rară, ne e dor de un rîs sănătos. Aşa, ajungem la teatru... Nu doar capodopere shakespeare-ne, nu doar teatru-exprimental, teatru-atelier, ci pur şi simplu o comedie la care să rîdem din toţi bojocii. O comedie bună, un cîntec, (fie el şi retro) rostit cu poftă, te face să uiţi că ai fost ferecat cu întîmplări urîte cale de-o săptămînă. Nu mă lasă inima să fiu de altă părere: prin teatru îţi încarci bateriile pentru o bună bucată de vreme. Mi-e milă de prietenii ce-mi spun: „Oho, Doamne, n-am mai fost la teatru de...12 ani. Ce mai? Din liceu... Ştiu. Cînd avem cearcăne de sidef, în goana după bani, cînd sîmbăta şi duminica alergăm după pepeni struguri copţi, nu mai avem timp de-o carte, de un concert sau de-o piesă de teatru… Păcat, zic actorii şi se bucură de aplauze, ca de un sărut furat.
Şi totuşi. Nevoia de zîmbet sincer sau de rîs sănătos e ca o cupă cu nectar. În această seară, actorii ne-o oferă pe tavă de argint, îmbrăcată în cîntec, dans şi replici pline de umor. După spectacol, o bună bucată de vreme veţi simţi că viaţa asta nici nu e chiar atît de păguboasă. Păcăleală? Nu ştiu. Dar există o nevoie de rîs, ca să fim mai sănătoşi, măcar pînă la următorul spectacol, care, poate, va fi o dramă. Ne vom înnoda sufletul cu două întrebări şi vom spune că avem nevoie şi de plîns. Care-i problema? Simbolul teatrului constă din două măşti: una rîde una plînge.
loan Gavrilaş