
de Horia Lovinescu

























STAGIUNEA 2009 - 2010
JOCUL VIEŢII ŞI AL MORŢII ÎN DEŞERTUL DE CENUŞĂ de Horia Lovinescu
Regia artistică Andrei Mihalache
Decor şi costume Alexandru Radu
Coregrafia Gabriela Tănase
Distribuţia:
Tatăl - Radu Botar
Ana - Dorina Nemeş
Abel - Ciprian Vultur
Cain - Gabriel Duţu
Sufleur - Viorica Botar
Sunet - Szátvari Csaba
Lumini - Mihai Zima, Ioan Dindiligan, Ciprian Fogaş
Regia tehnică - Ritta Szabo
Premiera secţiei române reprezintă redescoperirea unei capodopere a dramaturgiei naţionale contemporane, piesa lui Horia Lovinescu fiind aproape interzisă până acum douăzeci de ani. Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă este un spectacol despre sfârşitul lumii (oricând posibil) şi despre un alt început (mereu amânat). Este o poveste despre cum devenim - de când ne naştem - nişte Robinsoni Crusoe exilaţi pe insulele din sufletul fiecăruia şi cum ne căutăm cu disperare toată viaţa câte un Vineri. (Andrei Mihalache)
„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă reprezintă lumea după apocalipsă. Pustiul este desăvârşit şi singurătatea supravieţuitorilor, absolută. De aici, poate efectul mitologic al dramei şi rezonanţa ei filozofică. Parabola porneşte de la legenda biblică a fratricidului filtrată prin viziunea lui Dostoievski şi extinsă asupra relaţiilor dintre tată şi fii săi. Tatăl are bufoneria tragică a lui Feodor Karamazov iar Cain şi Abel nu sunt doar copii ale personajelor biblice ci, pe dublă filieră, prelucrări ale personajelor Dmitri şi Alioşa din Fraţii Karamazov. Evident, Cain şi Abel au devenit arhetipuri reprezentând în această calitate binele şi răul, frumosul-urâtul, în fine, apolinicul-dionisiacul în termenii lui Lucian Blaga. Lovinescu nu modifică datele mitului biblic. Interpretarea intervine doar în sensul actualizării: extrage mitul din Biblie şi îl argumentează cu probe ţinând de experienţa socială şi psihologică a secolului al XX-lea cu anxietatea sa atomică şi militaristă. Abel este Blajinul, idealistul ce înfrumuseţează realitatea prin contemplaţie şi suferinţă. Este şi pacifistul care se confruntă cu Cain luptătorul, militarul prin excelenţă dur, teluric, dionisiac. Abel vede lumea în fenomenele ei pozitive, Cain în cele negative. Sunt, şi unul şi celălalt, personaje categoriale, ipostaze esenţiale ale omului, între ei se situează Ana care a rămas singura femeie din lume, nici categorie, nici arhetip ci fiinţă omenească în integritatea ei, cu dramatica ei aspiraţie spre transcendent dar sedusă tragic de contingent. Ea rătăceşte între încântătoarea sterilitate apolinică a lui Abel şi fertilitatea brutală dar creatoare a lui Cain. Între frumosul steril şi urâtul fecund stă mişcarea însăşi, motorul lumii. Dragostea Anei care îl iubeşte pe Abel dar este irezistibil atrasă de principiul pur şi agresiv al masculinităţii reprezentat de Cain, primeşte o profundă amprentă filozofică…”
Mircea Ghiţulescu, Istoria literaturii române. Dramaturgia
afis: Cristian Gătina
foto: Ovidiu Cosac